O șoaptă nerostită din Menită să Rupă Vraja
Podul de Piatră — Podul care își amintea
Există locuri pe care timpul le uită…
și există locuri care își amintesc de tine.
Pentru mine, Podul de Piatră nu era doar un pod.
Era o arteră vie a copilăriei mele —
vibrând de troleibuze, șoapte
și de răsuflarea grea a unui oraș care învăța să supraviețuiască.
În fiecare dimineață urcam în acel vechi troleibuz —
cu mirosul lui metalic,
cu firele care scânceau desenând linii invizibile pe cerul gri —
și simțeam cum ceva se trezește în mine.
Nu era libertate… încă.
Dar era mișcare.
Și uneori, mișcarea este primul gust de libertate
pe care un copil îl poate simți.
Acel troleibuz a devenit mai mult decât un drum spre școală.
A devenit o metaforă pentru tot ce nu puteam spune —
pentru chipurile tăcute lipite de geam
și pentru oamenii care strângeau sacoșe goale,
ca și cum ar fi ținut speranța însăși.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri —
ziua în care am început să cânt în autobuz: Podul de Piatră.
Nu știam încă să rostesc „r”-ul,
așa că spuneam:
„Podul de piatlă s-a dărâmat… a venit apa și l-a luat…”
Un cântec vechi de copii îmi răsuna în minte
în timp ce troleibuzul trecea prin oraș.
Ar fi trebuit să fie doar o rimă —
o melodie simplă despre a reconstrui.
Dar chiar și atunci, de mică, simțeam că era mai mult —
un cântec despre reziliență.
De fiecare dată când îl auzeam,
îmi imaginam ce înseamnă să construiești un alt pod.
În mintea mea zburam în care aurii deasupra apei,
înconjurată de copii — râzând, ajutând,
mânuțele lor ridicând pietre făcute din lumină.
Sub noi, râul strălucea — viu, iertător,
ducând cu el tot ce era greu, tot ce duruse.
Iar când podul era gata — înalt și luminos —
mă vedeam mereu plecând din nou,
invitând și alți copii să vină cu mine,
plutind undeva departe,
spre un tărâm care se simțea ca un basm și ca libertatea —
totul imaginat, niciodată văzut.
Și astăzi mă întreb încă:
De unde veneau acele imagini?
Cine le-a așezat în inima acelei fetițe —
care visa la poduri de aur
înainte să știe ce înseamnă libertatea?
Chiar și acum, când închid ochii,
aud zumzetul electric al acelei linii.
Vorbește despre răbdare, despre reziliență
și despre arta sacră de a aștepta —
nu o salvare, ci o trezire.
Asta este, de fapt, Menită să Rupă Vraja —
o întoarcere la locurile care m-au zidit,
pentru ca, în sfârșit, să le pot da o voce.
Podul încă stă în picioare.
Troleibuzul nu mai este.
Dar șoapta pe care a lăsat-o în urmă…
încă vibrează în sufletul meu.
— Sophy Le’coa 🌸
